16
Feb-2019

Alimentarea cu apa a orasului Craiova. De la inceputuri pana in prezent

De-a lungul timpului, asigurarea alimentării cu apă potabilă a constituit o preocupare constantă a așezărilor umane de pretutindeni. La nivelul comunei / orașului Craiova, primele informații care există despre un sistem de alimentare cu apă datează de la începutul secolului al XIX-lea. Care a fost evoluția acestuia de atunci și până în prezent, citiți în articolul de mai jos.

Alimentarea cu apă a Craiovei prin fântâni și cișmele

Problema alimentării cu apă a devenit prioritară pe măsură ce populația Craiovei a început să crească. Spre sfârșitul anului 1800, aici existau deja mai multe fântâni care reușeau să facă față necesităților menajere și de băut ale populației (fântânile Popova, Obedeanu, Știrboaia, Prisaca, Chiriac, Coconilor etc). Ulterior s-au construit și alte fântâni la marginea târgului și la pescării, iar de la Plaiul Vulcănești se aducea apă pe sub pământ, prin burlane.

În 1883, în Craiova funcționau 24 de cișmele de piatră și 260 de fântâni. Erau în funcțiune fântâni mai vechi sau mai nou construite, precum Purcarului, Popova, Obedeanului, Sf. Dimitrie, Samson, Elca, Țuțuri, Chiriac, Dănești, Oota, Potbanița, Jianu, Prisaca, Geanova, Prisăcuța, Valea Fetei, Grădinarilor, Fântânița Roșie, Haralamboaicei, Mântuleasa, Fântâna cu Țeapă, Madona Dudu și altele.

Fantana Jianu, Craiova

Fantana Jianu, Craiova

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în Craiova existau 131 fântâni, din care 10 cu pompă, 19 cu izvoare curgătoare și 102 puțuri cu găleata (în afară de cișmelele Popova, Purcarului, Obedeanului, Jianu). Sacagii vindeau apa cu sacaua (150-200 litri), hârdăul (50 litri) sau donița (10 litri). O familie consuma, în medie, 79 litri de apă pe zi în 1902. Însă, într-un raport către Ministrul de Interne, Dr. Măldărescu, membru al Consiliului Sanitar superior, apele din aceste fântâni erau considerate “alterate în compoziția lor” și “neadmisibile pentru băut”.

Alimentarea cu apă. Du-te vino între primarii Boldescu și Romanescu

Primarul Craiovei - Ulysse Boldescu

Primarul Craiovei – Ulysse Boldescu

Pe măsură ce orașul se extindea, iar populația creștea, alimentarea cu apă potabilă a devenit o necesitate transformată în prioritate de edilii care au condus urbea. Primarii Ulysse Boldescu (conservator) și Nicolae Romanescu (liberal) și-au pus amprenta pe dezvoltarea edilitară a orașului și pe asigurarea alimentării cu apă potabilă.  În special Romanescu, primar al Craiovei de patru ori (în 1898, 1901-1905, 1914-1916, 1929), a contribuit la modernizarea orașului prin lucrări edilitar-gospodărești și transformând Craiova dintr-un târg semirural într-un oraș european.

În 1887 s-au făcut primele lucrări geologice de teren pentru depistarea surselor de apă. Ministerul Lucrărilor Publice comunica Prefectului de Dolj că profesorii Sabba Ștefănescu și N. Constantinescu urmau să efectueze cercetări hidrologice în județ.

În 1889, Ulysse Boldescu ar fi făcut primul pas în privința asigurării alimentării cu apă a Craiovei, dar se pare că ar fi contractat prin licitație un inginer hidraulic, C. Moulan din Laeken, Belgan, în loc de un hidrolog. Belgianul a efectuat 4 campanii de documentare între 1889 și 1892 în Craiova și împrejurimi.

În iulie 1896 a fost scoasă la licitație concesionarea alimentării orașului cu apă, dar nu s-a înscris nicio firmă. Un nou caiet de sarcini a fost aprobat de Consiliul Tehnic Superior la 14 ianuarie 1897.

Nicolae Romanescu

Nicolae Romanescu

În 1898, la primul său mandat de primar (care a durat doar 5 luni, până în aprilie 1899), Romanescu includea în programul său alimentarea orașului cu apă, având în vedere 3 direcții: studiul apei (pentru care aloca 60.000 lei), concesiunea apei (trebuia să se încadreze în 100.000 lei pe an) și canalizarea unei porțiuni din oraș (12 km, care să coste sub 600.000 lei). Romanescu a studiat documentațiile realizate de primăriile din București, Iași și Brașov, a consultat lucrări de specialitate din Occident și a vizitat pe cheltuială proprie sisteme de alimentare cu apă ale unor orașe vestice.

Așa l-a cunoscut la Praga pe William Heerlin Lindley, căruia i-a propus să execute studiul alimentării cu apă a Craiovei. Lindley era un reputat inginer hidrolog englez, considerat unul din cei mai importanți hidrologi ai vremurilor respective, care își crease un renume internațional realizând lucrări edilitară sau de arhitectură industrială în zeci de orașe din Europa Centrală și de Est. Era cunoscut și în România după ce rezolvase problema alimentării cu apă în Ploiești și Iași. Pentru meritele sale deosebite, Lindley a primit titlul de Sir.

La comanda primarului Romanescu, Oficiul tehnic a întocmit un nou caiet de sarcini, aprobat de consiliul comunal la 25 octombrie și avizat de Consiliul Tehnic Superior la 6 noiembrie 1898. Romanescu a comandat studii asupra calității apei de la toate fântânile din oraș și de la izvoarele dinspre nord-est. Raportul calității apei întocmit de Institutul Chimic Central în noiembrie 1898 a arătat că majoritatea izvoarelor conțineau corpuri de materii organice sau constituente mineraliere peste limita admisă. Unele din aceste izvoare fuseseră considerate potabile de ing. belgian C. T. Moulan. Până la finalul mandatului, Romanescu mai reușise să dea startul unei campanii de sondaje în Craiova și împrejurimi (lucrări coordonate de ing. hidrolog Alimănișteanu) și să încheie un contract pentru studiul cu privire la alimentarea cu apă a orașului cu Lindley.

Contractul cu Lindley a fost apoi blocat și anulat de următoarea administrație conservatoare Boldescu, care a decis revenirea la documentația realizată de ing. Moulan. În ianuarie 1900 s-a adoptat un nou caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă de la izvoarele Florești și Cârcea. Academicianul Elie Radu, inspectorul general al Consiliului Tehnic Superior, care a condus colectivul de redactare a studiului, a descoperit o nouă sursă de apă în stratul acvifer Livezi. La 7 februarie 1900, Consiliul Tehnic Superior a avizat caietul de sarcini propus de conservatori și propunerea de concesionare a lucrărilor către Societatea Generală de Alimentare cu Apă din Paris.

În ședințele din 9, 10 și 11 ianuarie 1901, Consiliul Comunal condus de primarul Ulysse Boldescu a votat și aprobat un caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă potabilă a orașului Craiova, realizat de I. Mainfroy și A. Pellerin.

Caietul de sarcini pentru alimentarea cu apă potabilă a orașului Craiova din 1901

Caietul de sarcini prevedea, printre altele, că orașul (atunci comuna) Craiova acorda unui concesionar și succesorilor săi sau unei societăți, pentru o perioada de 45 de ani, dreptul exclusiv de a face o instalație publică de alimentare cu apă pe toată întinderea orașului și în interiorul barierelor, cu conducte așezate în subsolul străzilor și piețelor publice, în scopul aprovizionării sale cu apă potabilă. Concesionarii erau obligați să procure orașului apă potabilă din izvoare sau din subteran în cantitatea “la infinit”, după dezvoltarea necesităților populației.

În vederea orientării concesionarilor, Primăria Craiova le punea acestora la dispoziție studii preliminare făcute prin ante-proiectul ing. C. T. Moulan și avizul inginerului șef Bechman, șeful serviciului apelor din Paris. Conform studiilor lui Bechman și concluziilor inginerului orașului, P. F. Radovici, se recomanda apa din izvoarele de la Cârcea.

Alte prevederi din caietul de sarcini:

  • Concesionarii trebuiau să depună o garanție de 25.000 lei, urmând ca aceasta să fie înapoiată la recepția provizorie.
  • Exproprierile cădeau în sarcina comunei, în timp ce costurile cu studii, sondaje, lucrări de captare, drenaje, conducte, rezervoare și instalații le reveneau concesionarilor.
  • Administrația Comunală trebuia să aprobe materialele folosite de concesionari pentru realizarea lucrărilor.
  • Rețeaua de conducte din interiorul orașului trebuia să fie, la începutul exploatării, de 30 km, pe străzi indicate de Consiliul Comunal, urmând ca, ulterior, concesionarii să dezvolte canalizări și pe alte străzi, dacă valoarea abonamentelor garanta un venit de 1,5 franci pe metru curent de conductă.
  • Concesionarii trebuiau să furnizeze 150 guri de stropit și incendiu și fântâni pentru vânzarea de apă (acolo unde fântânile deja existente urmau să fie suprimate).
  • Întreaga instalație trebuia să fie terminată în termen de 16 luni de la aprobarea proiectului de Administrația Comunală.
  • Concesionarul trebuia să asigure personal care să asigure funcționarea aparatelor, dând prioritate la angajare românilor.
  • Serviciul de alimentare cu apă trebuia să funcționeze zi și noapte, fără întreruperi.
  • Abonamentele pentru particularii care locuiau pe străzile unde se așezau conducte prevedeau o cantitate minimă de 150 litri pe zi. Abonamentele se făceau cu contor (sau robinet cu măsură) sau prin bună învoială (pentru uzine, hoteluri, cafenele, teatre, băi private sau alte stabilimente publice, la prețuri sub tariful maximal).
  • Tarifele maximale erau de:

55 bani / metru cub – de la 150 la 500 litri pe zi,

50 bani / metru cub – de la 500 la 1000 litri pe zi

40 bani / metru cub – de la 1000 la 1500 litri pe zi

30 bani / metru cub – de la 1500 litri în sus.

  • Se prevedeau reduceri pentru consumul instituțiilor din subordinea Primăriei (institute de binefacere, spitale, aziluri etc), precum și costurile pentru apa fântânilor publice (0.01 / 10 litri). Apa folosită pentru stingerea incendiilor urma să fie gratuită.

Caietul de sarcini mai prevedea că Primăria putea răscumpăra concesiunea după 15 ani și că, la exprirarea termenului concesiunii, aceasta devenea de drept proprietara instalațiilor.

Alimentarea cu apă sub bagheta primarului Nicolae Romanescu

Hidrologul britanic William Heerlein Lindley

Hidrologul britanic William Heerlein Lindley

La 3 mai 1901, liberalii veneau din nou la conducerea comunei, respingeau caietul de sarcini conservator și anulau contractul încheiat cu I. Mainfroy. Noua administrație Romanescu motiva respingerea caietul de sarcini deoarece acesta nu prevedea suficiente studii. Primarul Nicolae Romanescu a reînnoit contractul cu Lindley, care se făcea acum responsabil de efectuarea studiilor, întocmirea unui proiect general, a unui deviz cu raport descriptiv și punerea la dispoziția Comunei a rezultatelor obținute.

Contractul dintre Dv. și administrația orașului Craiova din aprilie 1899 a fost anulat de succesorul meu, în octombrie 1899. Astăzi, consiliul a aprobat în unanimitate hotărârea de a realiza studiile proiectate. Sunteți dispus să ne dați concursul Dv. prețios în aceste condiții.” – telegrama lui Nicolae Romanescu către W. H. Lindley.

Motivând că problema alimentării cu apă a orașului  era “una din chestiunile cele mai de căpetenie” ale acelor timpuri și “o chestiune vitală de care depinde viitorul cetății noastre”, Romanescu a invitat la 7 iunie 1901 personalități, parlamentari, demnitari, magistrați, avocați, profesori, ziariști, bancheri, comercianți, ofițeri etc din Craiova, pentru a discuta, studia și stabili realizarea lucrării de alimentare cu apă a Craiovei. Pe baza avizului dat de această consfătuire publică, la care au participat “327 cetățeni notabili ai orașului”, Consiliul comunal a aprobat contractul cu Lindley, alocând 60.000 lei pentru studiul alimentării cu apă și 10.000 pentru studiul canalizării orașului.

Începând din august 1901 și ajutat de inginerul-diriginte Marcu Colleanu (șeful nou-înființatului Serviciu de alimentare cu apă), Lindley a făcut mai multe cercetări, sondaje și analize la sursele de apă din jurul orașului.  În iulie 1902, a descoperit izvoarele de la Gioroc, pe care le-a trimis la analize (analizele chimice s-au făcut la Institutul Chimic al Statului Român, Laboratorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București și la Primul laborator chimic al Universității din Viena, iar cele bacteriologice, pentru apele din Gioroc au fost făcute de dr. Proca ).

În 1903, Lindley a întocmit un proiect de aducțiune de la Izvorul Gioroc, ce prevedea lucrări de captare a izvoarelor și un sistem de conducte prin localitățile Balta Verde, Bratovoești, Secui, Miculești, Malu Mare. Pe baza proiectului, era necesară exproprierea a 1,75 ha în județul Dolj și 20 ha în județul Romanați. Reacția locuitorilor din satele romanațene Gioroc și Cacaleți a fost una neașteptată. La 21 aprilie și 12 mai 1903, ing. G. Pavlik informa primăria că sătenii cacalețeni l-au împiedicat sub amenințarea cu moartea să facă măsurătorile necesare. În august 1904, inginerii civili C. K. Aird (englez), Robert de Pfyffer (elvețian) și Denis Ghermani, aflați în serviciul Primăriei Craiova, au fost bătuți de țărani în vecinătatea satelor Gioroc și Cacaleți, ceea ce a dus la reacții dure din partea Legațiilor străine în România.

Pe baza proiectelor lui Lindley a fost întocmit un caiet de sarcini aprobat de Consiliul Comunal, ce prevedea concesiune pe 50 de ani. Concesionarul avea îndatorirea de a realiza și întreține instalațiile și de a asigura zi și noapte apă potabilă în cantitate abundentă și sub presiune suficientă. Executarea instalației urma să se facă conform proiectului general al inginerului Lindley din Frankfurt pe Main.

Deși s-a făcut o amplă campanie de publicitate în străinătate pentru concesionarea lucrării, nu s-au primit oferte. Consiliul comunal a hotărât să execute în regie proprie lucrarea, urmând să obțină fondurile necesare, estimate de 3,2 milioane de lei, prin împrumuturi de la stat, ministere, regii, dar și prin donații, subvenții, împrumuturi etc. Campania de strângeri de fonduri a primarului Romanescu a avut următoarele rezultate:  subvenție de 30.000 lei anual de la Consiliul Județean, pe o perioadă de 40 de ani (cu angajamentul că orașul va alimenta cu apă instituțiile județene timp de 60 de ani), 20.000 de lei de la Biserica Madona Dudu timp de 40 de ani (10.000 lei abonamentul și 10.000 subvenția pentru apă), 3.000 lei anual de la Biserica Sf. Treime.

Pentru realizarea proiectului, la 4 aprilie 1904, Camera Deputaților a autorizat orașul Craiova să contracteze un împrumut de 3.400.000 lei pe termen de 40 ani, iar Primăria a înființat o contribuție comunală în folosul orașului pe valoarea locativă a tuturor proprietăților de 2-6 %.

Pregătind ultimele detalii pentru demararea lucrărilor, consiliul comunal a aprobat documentația lui Lindley și i-a comandat acestuia un nou studiu pentru sursa din Munții Retezat, de la Runcu. La 17 iulie 1904, Lindley a mai depus și prezentat consiliului un raport explicativ la proiectul general al alimentării orașului Craiova cu apă din Izvorul Runcu. În raportul privind aducțiunea de la Runcu, Lindley solicita cercetări și date suplimentare referitoare la diametrul și felul conductei pentru alimentarea cu apă; cercetările necesare au făst făcute de ing. Colleanu.  Lindley denunța distanța și înălțimea izvorului față de rezervoarele proiectate pentru Craiova, ceea ce, în urma calculelelor, ducea la costuri suplimentare și la imposibilitatea tehnică. El oferea 2 variante de aducțiune de la Runcu, printr-o conductă de presiune continuă sau o combinație de conducte forțate și libere (care ar folosi panta naturală). Făcea și o comparație tehnică și de costuri între proiectul aducțiunii de la Runcu cu proiectul aducțiunii de la Gioroc, depus anterior.

Din aceste comparații, Lindley trăgea concluzia că izvorul Gioroc era mai avantajos (se afla la sfertul distanței (cca. 40km de Craiova), furniza apă favorabilă calitativ și suficientă cantitativ, atât pentru exploatarea de atunci, cât și viitoare). În plus, apele din Valea Giorocului, ce se găsesc la o altitudine de 102 m, puteau fi aduse în preajma Craiovei prin pantă naturală.

La 1 iulie 1904 se înființa Serviciul de construire a sistemului alimentării cu apă a orașului. Acesta a solicitat licitații pentru toate materialele și lucrările necesare materializării planului elaborat de Lindley.

La 17 iulie 1904 a fost aprobat proiectul de organizare a șantierului în vederea începerii lucrărilor. S-au ținut licitațiile la care au participat firme și societăți din țări precum Belgia, Germania sau Austria și au început primele lucrări. Lindley spunea atunci că nu poate fixa un termen de finalizare a lucrărilor, dar spera ca acestea să se termine la mijlocul anului 1906. Până în septembrie 1904 totul era pregătit pentru demararea lucrărilor.

Atunci când politicul își bagă coada

Singurul lucru care putea împiedica buna desfășurare a proiectului era intervenția politicului. Din nefericire, guvernul liberal demisiona la 20 decembrie 1904 / 4 ianuarie 1905, fiind urmat îndeaproape de rocada liberali – conservatori la nivelul administrațiilor locale. Până la instalarea noului consiliu comunal s-a dispus amânarea aprobării referatelor de lucrări, a desfășurării achizițiilor sau a realizării expropierilor. Mai mult, conservatorii au readus în discuție posibilitatea aducerii apei din izvorul Runcu.

În martie 1905, consiliul comunal lua următoarele decizii care afectau lucrările de aducțiune a apei:

– bloca exproprierile din comunele Balta Verde, Livezi, Malu Mare, Teasc, Milești, Giorocu Mare.

– crea un post de verificator, ce avea ca atribuții controlul activității Serviciului de alimentare a orașului cu apă.

– relua licitațiile pentru piese hidraulice, pompe, motoare etc. (deși acestea fuseseră deja comandate de la o firmă din Mannheim).

– aloca resursele obținute prin împrumutul din 1904 proiectului Runcu.

La 29 aprilie 1905 se organiza în amfiteatrul Liceului Carol I o nouă întrunire publică pentru stabilirea chestiunii alimentării cu apă a orașului Craiova. La 1 mai, noul primar M. Kintescu organiza o excursie la Runcu, la care a invitat epitropii bisericii Madona Dudu, pe dr. Babeș, pe ing primăriei București, Giulini, consilierii comunali și o delegație a cetățenilor Craiovei.

La 12 mai 1905, primarul îi anunța pe consilieri hotărârea sa de a aduce apa de la Runcu. Trei zile mai târziu, consiliul a împuternicit primarul să intervină la Ministerul de Interne pentru aprobarea contractării unui împrumut de 7 milioane de lei pe 50 de ani, cu dobândă 6%.

La 30 mai, la solicitarea primarului Kintescu, inginerul F. Bardelli a prezentat un memoriu explicativ asupra instalațiilor necesare pentru aducțiunea de la Runcu, prin care arăta că distanța era cam de 4 ori mai lungă decât în cazul Gioroc. Primarul a încercat să-l contacteze pe Lindley, dar fără succes. Astfel, la 14 august 1905, consiliul comunal a decis anularea contractului cu acesta și angajarea unui hidrolog român.

La 22 septembrie 1905, prof. dr. A. Babeș a prezentat un memoriu cu privire la alimentarea cu apă a orașului Craiova din sursele Runcu, Sadu și Gioroc. Din acest raport rezulta că varianta Runcu nu era suficient studiată, că cererea administrației comunale de a contracta un împrumut de mai multe milioane pentru alimentarea orașului cu apă de la Runcu era prematură și că abandonarea proiectului lui Lindley nu era bine motivată.

La 10 aprilie 1906, M. Kintescu a informat consiuliul comunal că Ministerul de Interne a respins decizia de reziliere a contractului cu Lindley, care a rămas în picioare.

S-a reluat pregătirea lucrărilor prin stabilirea suprafețelor de expropiat și prin selectarea a 3 ingineri pentru alimentarea cu apă și canalizarea orașului (Erich Drews din Charlottenburg – Berlin; Alfred Pechstein din Bremen; Arthur Hesse din Königsberg).

Din cauza deciziilor administrației comunale, la mijlocul anului 1906, atunci când Lindley preconizase finalizarea lucrărilor, nu începuseră nici măcar lucrările de instalare a tuburilor. Haosul creat de conservatori a dus la o risipă considerabilă de fonduri, compromiterea unor lucrări, blocarea sau anularea unor comenzi, întârzierea lucrărilor, triplarea costurilor și impunerea de condiții suplimentare de către furnizori (taxe de întârziere, creșteri de prețuri). La 5 iulie 1906, Lindley – ca reprezentant al Craiovei – se întâlnea la București cu reprezentanții firmelor furnizoare pentru a obține condiții, prețuri și termene de livrare cât mai convenabile.

Alt primar, aceleasi probleme

Primarul Craiovei - Constantin M. Ciocazan

Primarul Craiovei – Constantin M. Ciocazan

Proasta gestiune din mandatului primarului conservator M. Kintescu a continuat și în mandatul lui Constantin M. Ciocăzan. Consiliul comunal a obținut aprobarea Ministerului de Interne de a contracta un nou împrumut pentru plata comenzilor de materiale și a lucrărilor executate, în valoare de 5,14 milioane de lei, prin Banca Agricolă din București (o parte din titluri s-a plasat în Belgia, Anglia și Elveția). Nu se știe datorită căror împrejurări, obligațiunile Comunei specificau ca monedă de plată leul aur, deși prin legea specială care aproba împrumutul era prevăzut leul hârtie (această încurcătură avea să producă grave consecințe după Război, când leul hârtie s-a devalorizat foarte tare).

Aceste angajamente financiare inconștiente au transformat datoria publică a Craiovei într-o problemă internațională. Guvernul și legațiile altor țări au cerut imperativ Primăriei să soluționeze problema, numind-o “un capitol penibil pentru finanțele municipiului”. Fără a avea susținere în veniturile orașului, împrumuturile au dus la crearea unei imense datorii, care a blocate pentru multe decenii alte proiecte de modernizare a Craiovei (salubrizare, canalizare, noi surse de apă, pavarea străzilor, rețeaua de tramvaie etc).

Urmând refuzul furnizorului german de tuburi de a le livra din cauza nerespectării contractului și întârzierii plăților, primarul Ciocăzan s-a deplasat la Frankfurt pentru a duce personal tratative pentru detensionarea situației. Într-o scrisoare adresată lui Lindley la 12 martie 1908, el acuza greaua moștenire a administrației precedente și-și anunța sosirea la 12 aprilie, împreună cu Anghel Saligny (inginer, inspector general, vicepreședintele Consiliului Tehnic Superior, Președintele Academiei Române). Saligny a acționat ca un mediator în relație încordată dintre primar și Lindley; el i-a recomandat lui Ciocăzan să-i dea mână liberă lui Lindley și să plătească datoriile deja existente, altfel riscând noi întârzieri și creșteri de prețuri.

Datorită blocajului furnizorilor de materiale, primăria a lansat comenzi fără organizarea de licitații și a aprobat contractul cu o firmă din Austria pentru livrarea tuburilor pentru captarea izvoarelor. Lucrările au reînceput în luna mai 1908 cu așezarea tuburilor în interiorul orașului. În august s-a realizat analiza apei captate la Gioroc de dr. A Babeș și inspectarea lucrărilor efectuate de ing. Anghel Saligny. Până la 30 octombrie 1908 se terminaseră lucrările de construire a rezervorului de la șoseaua spre București de firma C. Bardeli din Craiova și cantoanele de la Bădoși, Malu Mare și Balta Verde.

În ședința din 9 noiembrie 1908, consiliul comunal a făcut bilanțul lucrărilor în prezența lui Lindley: se consumaseră 1,82 milioane lei și se estimau alte 3 milioane lei pentru finalizarea lucrării. Hidrologul estima că, în condiții normale, lucrările puteau fi terminate într-un an, un an și jumătate.

Din nefericire, fondurile strânse fuseseră fie cheltuite, fie folosite în alte scopuri de administrația precedentă. Pentru a suplimenta fondurile alocate alimentării cu apă, consiliul comunal s-a adresat milionarilor Craiovei, pe care i-a invitat la o consfătuire. În urma acesteia, marii proprietari Gogu Vorvoreanu și I. C. Mihail s-au oferit să împrumute primăria cu 100.000-150.000 lei, fără dobândă. La 30 aprilie 1909, Ministerul de Interne a aprobat înțelegerea.

Nici așa nu s-a reușit acoperirea necesarului. Parlamentarii de Dolj și primarul Craiovei au solicitat premierului și ministrului de interne un nou împrumut. În urma refuzului acestora, Ciocăzan a mers în audiență la Regele Carol I la Sinaia, la 8 octombrie 1909, pentru a-i prezenta un raport asupra stării orașului.

Ulterior, a fost constituită o delegație comunală, formată din marii proprietari și deputați Vorvoreanu, Mihail, N. N. Popp, P. Plessia, care să prezinte guvernului propunerea de a acorda un nou împrumut sau a avansa capitalul ce reprezintă taxa comunală pe care statul era dator s-o plătească anual comunei pentru apă.

În martie 1910, consiliul comunal lansa un apel către craioveni pentru strângerea de fonduri. În luna mai, Parlamentul aproba accesarea unui nou împrumut de 1.65 milioane lei pentru finalizarea alimentării cu apă de la Gioroc. Până la sosirea banilor și deblocarea lucrărilor, tensiunile dintre Ciocăzan și Lindley continuau să crească. Mai mult, ing. C. Aird, șeful serviciului de alimentare cu apă, prezenta un raport prin care sublinia lipsa de încredere a furnizorilor, intenția de grevă a personalului și propria incapacitate de a mai conduce serviciul în aceste condiții.

La 5 iulie 1910, primarul publica un comunicat prin care îl învinuia pe Lindley de întârzieri la depunerea proiectului privind racordarea caselor la rețeaua de alimentare cu apă (asta după ce, în ianuarie 1910, îi atrăsese atenția că nu prezentase documentarea canalizării promise în 1908 – deși Lindley nu primise etapizarea străzilor în vederea canalizării decât la 5 martie 1910). La 12 august, hidrologul îi răspundea că a făcut mai mult decât îi cerea datoria pentru Craiova, dar că dorea să-și termine opera cu bine și să ferească populația de noi pagube.

La 27 august 1910, Serviciul apelor prezenta Consiliului Comunal propunerile lui Lindley privind continuarea lucrărilor și angajarea lui C. Litarczek, inginer cu experiență.

Primele măsurători ale debitului de apă adusă la Craiova au fost făcute la 9 octombrie 1910, consemnându-se  4170 metri cubi / zi. Lucrările de captare de la Gioroc, începute de Serviciul Apelor sub direcția inginerului W.H. Lindley în 1908, au fost terminate parțial în 1911.

Inaugurarea sistemului de aducere a apei a avut, însă, și unele efecte negative. De exemplu, într-un articol din Arhivele Olteniei, George Mil Demetrescu susține că, pe la 1910-1911, odată cu introducerea apei de la Gioroc în oraș, Administrația Comunală a distrus Fântâna lui Bogdan (conform unui zapis din 1786, fântâna lui Bogdan Micico), o fântână cu o vechime de peste 100 de ani, aflată la marginea orașului, pe șoseaua care ducea la Calafat sau la Vidin (numit atunci Dii), în Mahalaua Bogdan (zona dinspre Drumul Calafatului înspre – atunci – Parcul Bibescu). Fântâna respectivă ar fi fost cunoscută în vremurile mai recente sub numele de Fântâna cu Țeapă. Pe locul ei s-a făcut scuarul de la intrarea Parcului Bibescu, unde a fost așezat Monumentul Regelui Carol I.

Ulterior, Consiliul comunal i-a solicitat lui Lindley și asigurarea, prin conducte, a unui debit de 9000 metri cubi / zi, despre care Lindley susținea că nu era necesar orașului. Consiliul comunal a solicitat Ministerului de Interne să dispună ca Oficiul Tehnic Superior să delege o comisie de specialitate pentru a verifica documentația depusă și lucrările efectuate. O comisie formată din inspectorul general Ștefan Gheorghiu și ing. N. Vasilescu-Karpen au făcut verificările solicitate, constatând că lucrările au fost executate în bune condiții și un debit de 6170 metri cubi / zi. Comisia a recomandat primăriei să onoreze obligațiile față de Lindley pentru a asigura continuitatea lucrărilor. Primarul Ciocăzan l-a chemat pe Lindley la 6 noiembrie pentru discuții, dar acesta a anunțat telegrafic că e reținut cu treburi urgente și va veni la Craiova pentru a asigura aducerea a 9000 metri cubi de apă /zi.

Consiliul comunal a decis încetarea contractului cu Lindley de la 1 decembrie 1910, desființarea Serviciului apelor și preluarea arhivelor. Tot de la 1 decembrie s-a înființat Biroul de exploatare a apelor, condus de arh. A. Vincenz. Coordonarea lucrărilor de alimentare cu apă de Gioroc i-a fost încredințată ing. inspector general Ștefan Gheorghiu.

Revenirea liberalilor la putere

La 20 decembrie 1910 / 11 ianuarie 1911 a avut loc o nouă schimbare de guvern, ceea ce a dus la stabilirea unui nou consiliu liberal la Craiova, condus de Primarul I. Pessiacov.

Într-un raport, Lindley denunța toate problemele pe care le-a avut cu administrațiile anterioare, precum și modificările aduse la proiectul și la lucrările de aducțiune a apei. Pentru atingerile pe care aceste modificări le puteau aduce bunului său renume și pentru gravele greșeli la instalația de apă, Lindley a dat primăria în judecată. Conflictul a fost închis prin plata unor despăgubiri de 140.000 lei și continuarea lucrărilor pentru îndreptarea greșelilor.

În martie 1912, Lindley prelua coordonarea Biroului apelor și lucrările erau reluate. Alte probleme au apărut: lipsa materialelor, imposibilitatea efectuării lucrărilor din cauza ploilor, întârzieri de plată, lipsa fondurilor etc.

În octombrie 1913 era inaugurată stația de pompare a apei de la Făcăi. Cu acea ocazie, a fost dezvelită și o placă pe care era inscripționat „În al 48’lea an de glorioasă domnie al M.S. Carol I s’au terminat lucrările de alimentare cu apă al orașului Craiova, ministru de interne fiind Tache Ionescu. Primar al orașului – N.P. Guran; Prim ajutor – P.M. Celareanu; Al doilea ajutor – Y.M. Antonescu“. După înșiruirea tuturor consilierilor comunali și a specialiștilor care au proiectat și realizat sistemul, se mai putea citi: „Studiile, proectele și direcțiunea lucrărilor au fost încredințate inginerului șef William Lindley, având ca locțiitori pe inginerii C. R. Aird și M. Colleano. Octombrie 1913“. (Conform unui articol din Gazeta de Sud, placa a fost descoperită în februarie 2007 de angajați ai Regiei de Apă în apropierea stației de pompare.)

Statia de refulare a apelor Craiova

Statia de refulare a apelor Craiova

În anii 1913-1914, în cea mai mare parte, proiectul Lindley a fost concretizat. În acest fel se încheia cea dintâi lucrare de alimentare cu apă a oraşului Craiova dintr-o sursă exterioară teritoriului său.

La 14 ianuarie 1914, înainte de alegeri, Nicolae Romanescu informa comisia interimară că lipseau hidranții și că lucrările pentru alimentarea cu apă erau incomplete, cerând să fie invitat ing. Colleanu pentru remedieri.

Cu ocazia zilei de 10 Mai, Nicolae Romanescu, din nou primar al Craiovei, propunea ministrului de interne recunoașterea meritelor lui Sir. W. H. Lindley și acordarea ordinului Steaua României în grad de ofițer.

La 26 august 1914, Lindley și Colleanu prezentau raportul privind finalizarea lucrărilor.

Începutul Primului Război Mondial și ocupația germană a Craiovei au stopat orice fel de lucrări edilitare.

Alimentarea cu apă a Craiovei – noi necesități

Primarul Craiova - Ion B. Georgescu

Primarul Craiova – Ion B. Georgescu

În 1927, primarul Ion B. Georgescu constata din nou că apa necesară orașului era insuficientă.

În primăvara anului 1928, o conductă de aducțiune a apei s-a rupt în punctul numit Săcui (Secui), creând panică în rândul locuitorilor orașului.

În 1929, sub primariatul lui Constantin Potârcă, s-au întreprins lucrări temeinice pentru consolidarea conductei în acel punct periculos. În programul viitoarelor sale preocupări, Potârcă menționa prelungirea rețelei de apă în cartierele mărginașe, neglijate de fostele administrații.

Abia în timpul mandatului lui D. T. Angelescu, în 1932, inginerul M. Colleanu a realizat un proiect pentru extinderea alimentării cu apă a orașului din Jiu, prin intermediul unei stații de filtrare. Cu toate acestea, nici în perioada interbelică nu au avut loc modificări notabile ale sistemului public de alimentare cu apă al oraşului Craiova.

Problema a devenit presantă în perioada celui de-al Doilea Război Mondial și la începutul anilor ’50, când populația Craiovei depășise 100.000 de locuitori. Atunci se distribuiau 8000 metru cubi de apă pe zi, adică mai puțin de 35 litri / zi de persoană.

După cel de-al Doilea Război Mondial, serviciul public de alimentare cu apă al orașului Craiova a fost asigurat succesiv de către Întreprinderea de Gospodărie Orășenească, Exploatarea de Gospodărie Comunală, Regia Autonomă Apă, Canal, Termoficare și Regia Autonomă Apa Craiova.

În 1958, Institutul de Proiectări și Construcție Hidrotehnică din București a întocmit un studiu de specialitate privind izvorul Izvarna de lângă Baia de Aramă ca sursă principală pentru alimentarea cu apă a Craiovei. Volumul de investiții necesar pentru această lucrare a fost evaluat la 173.500.000 lei, ceea ce conducea la un cost al apei de 0,42 lei / metru cub (față de 0,34 lei / metru cub, dacă s-ar fi folosit sursa Runcu).

Argumentele care stăteau la baza pledoariei pentru alegerea apei de la Izvarna erau următoarele:

  1. Crescuseră foarte mult nevoile de apă ale orașului Craiova – mai ales datorită ritmului alert de dezvoltare economică, industrială și urbană de la acea vreme.
  2. Sursa Izvarna are o calitate superioară a apei, un chimism apropiat de cel al apei plate. Aceasta este constantă în timp, variația de temperatură se situează în limita a 20 grade Celsius, temperatura medie a apei fiind în jurul a 11,3 grade Celsius. Apa nu necesită tratare, ci numai dezinfecție cu doze reduse de clor pentru a fi distribuită la consum ca apă potabilă.

În cele din urmă, lucrarea de alimentare cu apă a orașului Craiova prin sursa de izvoare Izvarna a fost aprobată prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri.

Între august 1961 și septembrie 1967 s-au efectuat lucrări de anvergură, cuprinzând în principal captarea celui mai mare izvor de formațiuni costice din România (1000-1100 litri / secundă) și o aducțiune magistrală cu diametru de 1 m și lungime de 117 km. La acea dată, acesta era cel mai lung traseu de aducțiune a apei potabile din țară. La capătul magistralei, în zona Șimnic, s-au construit 2 rezervoare cu o capacitate de 5000 metri cubi fiecare, din care apa se distribuia prin rețele de distribuție în întregul oraș.

Sistemul a fost pus în funcțiune la 2 septembrie 1967. Noua sursă de apă asigura 87.000 metri cubi de apă pe zi (cca 1000 litri / secundă). Astfel, consumul de apă per locuitor a crescut la 295 litri / zi.

Creșterea în ritm susținut a numărului de locuitori și a nevoilor industriei din oraș a făcut, însă, ca și acest izvor să devină insuficient. Anii următori s-au făcut aducțiuni de apă de la sursele Breasta, Ișalnița-Jiu, Popova, lacurile Victoria, Marica și Mihăița etc.

Fotografii cu sistemul de alimentare al apei din sursa Jiu Isalnita

Fotografii cu sistemul de alimentare al apei din sursa Jiu Isalnita – foto Cristina Șoșea și Oana Ionuș

În perioada 1991-1993 a fost realizată o parte din firul II al aducțiunii de la Izvarna, adică circa 37 km, pe două tronsoane: 21 km de la Izvarna în aval și 16 km de la Craiova spre amonte.

În data de 30 aprilie 2015, presa a anunțat semnarea contractului de proiectare a aducțiunii firului II. Investiția face parte din Proiectul regional de dezvoltare a infrastructurii de apă și apă uzată din județul Dolj în perioada 2014-2020, cu o valoare totală estimată de 254.540.504 euro.

Alimentarea cu apă a municipiului Craiova, se realizează, în momentul actual, din următoarele surse:

  1. sursa Jiu – Ișalnița, apă de suprafață, pusă in funcțiune în 1976, cu capacitate reală de 900 l/s, care asigură 42% din necesarul de apă brută;
  2. sursa Izvarna, județul Gorj, captare de izvoare, pusă în funcțiune în 1967, cu capacitate reală de 700-760 l/s, care asigură 38 % din necesarul de apă brută;
  3. surse de apă subterană – drenuri și foraje de mică și medie adâncime, de capacitate mai mică (Gioroc-1906, Popova- 1963 și Marica-1995), care asigură 20% din necesarul de apă brută.

Până în zilele noastre, alimentarea cu apă rămâne unul dintre cele mai mari și mai importante proiecte edilitare din istoria Craiovei. Urme ale acestei fascinante povești rămân vizibile și astăzi…

Gura de canal pentru alimentarea cu apa a Comunei Craiova - foto Jan Tirsogoiu, februarie 2019.jpg

Gură de canal pentru alimentarea cu apă a Comunei Craiova – foto Jan Tîrșogoiu, februarie 2019

 

Surse:

Istoricul alimentării cu apă a orașului Craiova. ApaOltenia.ro

Luchian Deaconu și Otilia Gherghe, “Craiova 1901-1916. Modernizarea – Obstacole, capcane și ispite”. Editura Sitech, Craiova, 2011

“Caiet de sarcini pentru alimentarea cu apă potabilă a orașului Craiova”. Tipografia N. I. Macavei, Craiova, 1901

V. H. Lindley, “Raport explicativ la proiectul general al alimentării orașului Craiova cu apă din Izvorul Runcu”. Tipografia Română N. I. Macavei, Craiova, 1904

“Dare de seamă către Consiliul Comunal al Craiovei de Nicolae P. Romanescu, Primarul Orașului Craiova”. Tipo-Litografia Ralian și Ignat Samitca, Tipografia N. I. Macavei, Craiova, 1902

“Gospodăria Municipiului Craiova. Ce a fost? Ce trebuie să devină? Expunere făcută presei de D-nul Const. Potârcă, Președintele Comisiunei Interimare”. Tipografia și Legătoria de Cărți a Liceului Carol I, Craiova

Petre Gigea Gorun, “Oameni și evenimente craiovene”. Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 2001

George Mil Demetrescu, “Din istoria Craiovei – Vechi denumiri de mahalale și suburbii”. Arhivele Olteniei, anul IV, nr. 17, ian-feb 1925

Marcel Berendei, “Craiova în primele decenii ale secolului XX“. RevistaRamuri.ro

GEA Strategy Consulting, “Studiu de fundamentare pentru P.A.T.Z. – Zona Metropolitană Craiova – STUDIU ECHIPARE EDILITARĂ”, 2015

Urma regelui Carol la Facai“. Gazeta de Sud, 28 februarie 2007

Modernizări ale sistemului de distribuție a apei în municipiul Craiova“. Buletinul AGIR, nr. 1, ianuarie-martie 2017

Cristina Mara și Oana Ionuș, “Disfuncționalități ale sistemului de alimentare cu apă în municipiul Craiova“, 2010

Personalități doljene. Aman.ro

1

 likes / 3 Comments
Share this post:
  1. Casa Nicolae Romanescu, Craiova | Monumente Oltenia /

    […] Proiectele sale de modernizare a orașului au inclus realizarea parcului ce îi poartă numele, alimentarea cu apă potabilă, canalizarea, ecologizarea mediului, electrificarea orașului și iluminatul public, pavarea, […]

  2. Fantana Purcarului, Craiova | Monumente Oltenia /

    […] Fântâna a fost construită în anul 1818 de Pavel Teodor și Kir Marin Bulugbașa (sau Miron Bulucbașa, după alte surse), negustori de porci. Deși inițial fântâna reprezenta unicul mijloc de alimentare cu apă al locuitorilor din zonă, importanța ei a scăzut la începutul secolului al XX-lea, de când Craiova a fost prevăzută cu sisteme de alimentare cu apă. […]

  3. Fantana Jianu, Craiova | Monumente Oltenia /

    […] intrarea în oraș, pentru a-și adăpa animalele. Rapid, a devenit una din sursele principale de alimentare cu apă ale mahalalei și nu numai, sacagii vânzând apă de aici în tot orașul. Numele fântânii vine […]

comment this post


Click on form to scroll