Cod LMI: DJ-II-m-A-08148
Categoria: A – monument de interes național
Natura: Monument de arhitectură
Datare: 1833, extindere 1872 și 1903
Adresa: Calea Unirii, nr. 57
Localitate: municipiul Craiova
Județ: Dolj
Casa Nicolae Romanescu este un monument de arhitectură de interes național din municipiul Craiova, situat pe Calea Unirii, lângă Biserica Mântuleasa. Casa, ce a aparținut familiei Romanescu, poartă numele celebrului om politic Nicolae Romanescu (consilier, primar al Craiovei, deputat și senator timp de 48 de ani), cunoscut mai ales pentru înființarea parcului ce azi îi poartă numele. Din 1974, Casa Romanescu mai este cunoscută și drept Casa Universitarilor, spațiu activităților cultural-științifice organizate de cadrele didactice de la Universitatea din Craiova.
Despre familia Romanescu
Prima atestare documentară a Romaneștilor datează din anul 1486, când domnitorul Vlad Călugărul îi recunoaștea proprietățile jupânului Roman. Fiul acestuia, Postelnicul Dan din Romaneștii de pe Jiu, împreună cu frații săi, stăpânea în 1514 moșiile Balomirești, Crasna și Romanești (azi din apropiere de Târgu Jiu, județul Gorj).
Din această familie se trăgea și Ioniță Romanescu, pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu, ucis de turci la Drăgășani în 1821. Văduva pandurului Ioniță Romanescu, Maria Romanescu, s-a mutat de la Târgu Jiu la Craiova împreună cu copii lor, Catinca și Petrache, și în acel an i-a dat naștere și celui de-al treilea copil, Costache. Primele informații despre traiul familiei la Craiova datează din 1833, când se cunoaște despre Romanești că trăiau foarte modest, într-o căsuță cu trei camere și o sală, lângă Biserica Mântuleasa.
Cei doi fii ai Mariei Romanescu, Petrache și Costache, au beneficiat de burse de la Caimăcămia Craiovei care le-au permis să meargă la școală. Aplecați spre carte, cei doi tineri au intrat în anturajul scriitorilor Iancu Văcărescu, Cezar Bolliac și Ion Heliade Rădulescu. Ulterior, frații Romanescu au participat activ la evenimentele din 1848, alături de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti și Gheorghe Magheru. Pentru a sprijini idealurile revoluției în mijlocul căreia se afla, Costache și-a ars diploma de boierie și a dezrobit țiganii de pe moșia soției sale. El a fost numit secretar al Guvernului provizoriu și apoi șef al Cancelariei guvernului revoluționar. În 26 august 1848 se consemna în ziarul “Pruncul român” un atentat comis asupra lui Costache Romanescu, secretar al Cancelariei Locotenenței Domnești. Petrache a participat la redactarea Proclamației revoluționare și a organizat la 18 iulie 1848 festivitatea de primire a Gen. Gh. Magheru, venit la Craiova pentru a organiza baza armată a revoluției în Oltenia. Ambii frați au fost membri de vază ai Clubului revoluționar până la intrarea trupelor otomane în București (13 septembrie 1848) și Craiova (30 noiembrie 1848), când au fost arestați și exilați. Costache a evadat și s-a ascuns o perioadă la Rusciuc. În 1851, când s-a reîntors din exil, a revenit la Craiova, ocupându-și locul de magistrat. Petrache a fost arestat, deportat și purtat prin lagăre ca deținut politic. A murit la Zizin, lângă Brașov, la 22 iunie 1856, la vârsta de 39 de ani.
Petrache fusese însurat cu Maria (Măriuța) Moscu, fiică de boier (descendentă a lui Preda Brădescu – sluger și armaș ce a luptat alături de Mihai Viteazul la Șelimbăr și Călugăreni, și a lui Barbu Brădescu – stolnicul lui Matei Basarab, ctitor de mânăstiri). În urma căsătoriei, Petrache Romanescu devenea proprietar al moșiilor Cloșani, Sălcuța, Lipov și Galicea (schimbată ulterior cu Moțăței). Cei doi au avut șase copii, patru dintre aceștia murind la vârste fragede. Cei doi copii care au atins vârsta maturității au fost Ecaterina Romanescu (căsătorită cu Vasile Racottă, proprietar în Teleorman) și Nicolae Romanescu (viitor primar al Craiovei).
Nicolae Romanescu se năștea la 18 februarie 1855 la moșia Cloșani (azi în județul Mehedinți). A studiat clasele primare la Craiova, continuându-și studiile în Franța și Belgia (Liceul Louis-le-Grand din Paris, continuat la Aix-en-Provence; studii de sociologie, literatură și drept la Paris și Liège). A revenit în țară în 1875, când a început să se ocupe de agricultură, devenind un mare proprietar de pământ.
Dinamic și întreprinzător, Romanescu și-a folosit cunoștințele în economie, sociologie, urbanism și drept în administrație și politică. A avut o carieră politică liberală impresionantă (48 de ani de activitate politică și administrativă): în 1883 a devenit consilier comunal al orașului Craiova, între 1884-1921 a fost deputat al Colegiului III Dolj, iar din 1922 a devenit senator de drept și vicepreședinte al Senatului. A fost primar al Craiovei de patru ori (în 1898, 1901-1905, 1914-1916, 1929), contribuind la modernizarea orașului prin lucrări edilitar-gospodărești și transformând Craiova dintr-un târg semirural într-un oraș european.
Spirit occidental, modern și vizionar, Nicolae Romanescu a fost personalitatea care a influențat în cel mai spectaculos mod fața Craiovei. Proiectele sale de modernizare a orașului au inclus realizarea parcului ce îi poartă numele, alimentarea cu apă potabilă, canalizarea, ecologizarea mediului, electrificarea orașului și iluminatul public, pavarea, alinierea și modernizarea străzilor, amenajarea parcurilor de pe lângă școli și biserici, amenajarea pieței centrale, extinderea abatorului, dezvoltarea comerțului și a industriei, impulsionarea culturii și învățământului. În 1885 a întemeiat o Școală de menaj la Craiova, iar în 1901 a introdus cel dintâi atelier-școală din țară. Cea mai romantică idee a sa a fost transformarea grădinii Bibescu într-un mare parc natural (azi Parcul Nicolae Romanescu), fapt pe care l-a și transformat în realitate cu ajutorul arhitectului peisagist francez Edouard Redont, care a întocmit planurile.
Romanescu a fost director politic și proprietar al ziarelor “Opiniunea” și “Acțiunea liberală” (1887-1893). A fost membru al Oficiului Internațional pentru protecția legală a muncitorilor din Basel.
La 21 mai 1894, la biserica Domnița Bălașa din București, Nicolae Romanescu se căsătorea cu Lucia Șt. Fălcoianu (fiica generalului Ștefan Fălcoianu, politician român, membru al Academiei Române și aghiotant al Regelui Carol). Cei doi au avut 6 copii: o fiică, Măriuța, și 5 fii – Ionel (aviator, mort în timpul Primului Război Mondial), Marcel (scriitor, diplomat), Alexandru-Mircea (diplomat), Radu-Carol (doctor în științe economice), Nicolae (medic).
În timpul Primului Război Mondial, familia Romanescu s-a refugiat în Rusia și în Scandinavia, în Norvegia și Suedia. După întoarcerea din Scandinavia și după moartea lui Ionel, Lucia Romanescu s-a izolat din ce în ce mai tare, petrecând mult timp la Moțăței sau la București. Nicolae s-a concentrat pe activitatea sa politică și administrativă și a neglijat administrarea moșiilor familiei, care au devenit neproductive. Forțat să apeleze la credite și împrumuturi la bănci, Romanescu a trebuit să vândă prețioase opere de artă din colecția sa (6 din tablourile de Grigorescu, 2 vitralii, 1 șemineu de marmură) pentru a-și achita datoriile. Apăsat de durerea pierderii fiului cel mare, peste care nu a trecut niciodată, Romanescu s-a îndepărtat de familie (a divorțat de Lucia), dar și-a continuat cariera politică, fiind numit senator liberal de drept până la finalul vieții. În 1920 a trecut în rândurile Partidului poporului, din partea căruia a devenit 2 ani mai târziu vicepreședinte al Camerei Deputaților, ulterior alăturându-se partidului național-țărănesc.
Nicolae Romanescu a murit în 1931, la vârsta de 75 de ani.
Despre Casa Romanescu
Potrivit unor declarații făcute de strănepotul său, doctorul Nicolae N. Romanescu, Maria Romanescu (văduva pandurului Ioniță Romanescu) s-a mutat în casa din Ulița Mare a Craiovei, de lângă Biserica Mântuleasa, în 1833. Casa, în care locuia alături de cei trei copii ai săi (Catinca, Petrache și Costache), avea atunci trei odăi și o sală, iar grădina din spatele casei măsura 80 de stânjeni în lungime.
În 1843, după căsătoria lui Petrache Romanescu cu Măriuța Moscu, aceasta a mobilat și decorat casa soacrei sale după propriile gusturi, cu covoare de Ușak, perdele de mătase de Damasc și de Alep, cu canapele de mahon îmbrăcate în piele de Cordoba și policandre de cristal venețian. În această casă, Petrache Romanescu se întâlnea cu profesori, ofițeri și preoți în perioada revoluției din 1848. Se spune despre Casa Romanescu că ar fi fost cea dintâi locuință din Craiova pe care s-a arborat drapelul tricolor. După exilul lui Petrache, în casă au rămas soția sa Măriuța și cei doi copii ai lor: Ecaterina și Nicolae.
Prima modificare și extindere a casei ar fi făcut-o Măriuța Romanescu în jurul anilor 1860-1870. Atunci s-ar fi adăugat câteva încăperi la parter și ar fi fost construit gangul pavat ce leagă strada de grădină.
Măriuța locuia mai mult la conacul de la Cloșani (Mehedinți), iar în ultima parte a vieții s-a retras la conacul de la Moțăței, casa din Craiova rămânându-i fiului ei, Nicolae. În 1875, la întoarcerea acestuia de la studii din Franța, tânărul Nicolae s-a instalat în casa părintească.
Conform Elvirei-Ecaterina Ivănescu în volumul “Casa Romanescu”, locuința Romaneștilor ar mai fi trecut printr-un proces de amenajare între anii 1890-1892, înainte de căsătoria lui Nicolae cu Lucia Fălcoianu. Atunci, Romanescu a decorat casa după planurile unui arhitect austriac, îmbrăcând pereții în mătase de Lyon, aducând artiști străini să picteze lambriurile, ușile și plafoanele (ex: pictorul danez Friedrich Kraul), mobilând-o cu splendide sobe ceramice, oglinzi, draperii, piese de mobilier aduse de la Viena. Tot atunci a fost realizată și somptuoasa fațada dinspre Calea Unirii, văruită în culoarea roșu venețian subtonat, tot de influență vieneză.
După căsătoria cu Lucia din 1894, casa a fost electrificată și lămpile cu gaz au fost înlocuite cu candelabre din bronz aurit. La întâlnirile doamnelor craiovene organizate de Lucia Romanescu, ce aveau frecvent loc în casa de pe Calea Unirii, a fost prezentă de mai multe ori și Regina Elisabeta. Alți oaspeți celebri găzduiți de familia Romanescu au fost Alexandru Macedonski, arhitectul peisagist Edouard Redont, Nicolae Iorga, George Enescu, tenorul Grigore Gabrielescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Elena Văcărescu.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, casa devenise o adevărată galerie de artă. Colecționar și bibliofil, Romanescu strânsese o colecție valoroasă, ce includea pictură, grafică, sculpturi, porțelanuri, țesături, tapiserii, mobilier și cărți, artă occidentală și românească. Soții Romanescu au organizat mai multe expoziții la Hotelul Minerva, la Liceul Carol I și la Primăria Craiova în vederea unor colecte pentru lucrările publice ale orașului.
În 1903, Romanescu a apelat la arhitectul Ion D. Berindei pentru modernizarea casei moștenite de la bunica sa. Berindei a realizat planurile pentru extinderea, simetrizarea și armonizarea casei în spiritul eclectismului francez, iar lucrările au fost supravegheate de antreprenorul C. Roschovsky. Principala modificare adusă casei a fost extinderea spre sud a fațadei de vest (prelungirea spre Biserica Mântuleasa a fațadei dinspre Calea Unirii), devenind simetrică față de bovindou.
Cu un an înaintea morții, Nicolae Romanescu a hotărât să lase orașului său casa în care a trăit și toate colecțiile sale. A donat Fundației “Alexandru și Aristia Aman” impresionanta sa bibliotecă (cărți valoroase din secolele XVI-XVIII; cărți românești vechi; ediții de lux, în tiraj limitat, bibliofile; cu însemnări; cu ex-librisurile românești și străine) și colecția sa de artă (tablouri din școala italiană și olandeză, secolele XVI-XVII; tablouri ale unor pictori români; piese de artă decorativă străină: mobilier, porțelanuri, tapiserii, panouri și fresce de la biserica din Crețești-Dolj). A donat cărți și Bibliotecii Baroului Dolj.
După moartea lui Nicolae Romanescu, primăria a închiriat casa în jurul anului 1935 unei bănci particulare, încăperile de la parter devenind birouri cu pupitre, seifuri și ghișee. La etaj locuia familia directorului I. Dondoe.
În 1939, aici și-au găsit adăpost temporar refugiați polonezi (funcționari militari) și familiile lor.
După 1941, la demisolul clădirii au fost depozitate lăzi pline cu documente de arhivă, în speranța conservării pâna la sfârșitul războiului. La mansardă erau adăpostiți refugiați din Basarabia și din nordul Ardealului.
În iarna anilor 1943-1944, în dormitoarele improvizate la mansardă au fost găzduiți copiii de la orfelinatul Liceului Ortodox de Fete din strada Brestei.
În Casa Romanescu a mai funcționat o vreme Banca Românească, care și-a încetat activitatea după naționalizarea din 1948. Administrația comunistă a schimbat numele Căii Unirii în strada Vladimir Ilici Lenin, iar în casă se organizau întruniri politice și ședințe muncitorești.
Ulterior, în Casa Romanescu s-a instalat o școală cu profil financiar, iar din 1956 până în 1974, aici a avut sediul Casa Pionierilor.
Mai târziu, în Casa Romanescu avea să funcționeze Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române, în paralel cu Casa Universitarilor. În 1974, Ministerul Educației și Învățământului a aprobat cererea Universității din Craiova de a înființa aici Casa Universitarilor, un organism cultural auxiliar pentru universitarii craioveni. La 18 noiembrie 1974, Casa Romanescu devenea Casa Universitarilor, spațiu dedicat conferințelor, simpozioanelor științifice, schimburilor de experiență, spectacolelor, audițiilor muzicale și activităților cultural-științifice organizate de cadrele didactice universitare. Aici se înființa și un restaurant și o cofetărie.
La cutremurul din 1977, casa Romanescu a fost afectată, ulterior făcându-se lucrări de reparații care au distrus și mai mult pictura și decorațiile originale.
Universitatea din Craiova a devenit proprietara clădirii la 11 ani de la înființarea Casei Universitarilor, în 1985.
În 1989, clădirea se afla într-o stare dezolantă, motiv pentru care universitarii craioveni au decis restaurarea acesteia. Procesul de restaurare a avut loc între anii 1997-2001, după proiectul general al societății PROCOM și restaurarea-conservare realizată de SC Restaurare SRL din Craiova. Restaurarea a avut ca scop readucerea monumentului la înfățișarea dată de arhitectul Ion D. Berindei în 1903.
Între 2012 și 2013, Casa Universitarilor a fost închiriată firmei S.C. DASIDISTRIB GROUP SRL, având ca activitate restaurant.
Din 2016 până în 2021, patru săli de la etajul Casei Universitarilor au găzduit colecția multietnică a minorităților din Oltenia, organizată de Universitatea din Craiova. Expoziția a fost rezultatul proiectului “Revitalizarea și promovarea patrimoniului cultural al minorităților din Oltenia în contextul diversității culturale”, finațat printr-un Grant SEE în perioada 2014-2016. Colecția cuprindea obiecte tradiționale (costume populare etnice, atât în forme mai vechi,cât și mai noi; țesături de interior (covoare, carpete); ceramică decorativă; obiecte din metal decorative sau utilitare; obiecte de cult, documente istorice, culturale, sociale; obiecte de podoabă și decorative; fotografii) specifice celor 10 etnii recunoscute în zonă: rromi, evrei, italieni, bulgari, greci, cehi, armeni, albanezi, sârbi, macedoneni.
În prezent, sălile Casei Romanescu găzduiesc evenimente ale Universității din Craiova: susțineri de teze de doctorat, ceremonii academice restrânse, lansări de carte, conferințe științifice, microexpoziții de artă, cenacluri culturale, întruniri colegiale și aniversări oficiale.
Casa Romanescu astăzi
Astăzi, Casa Romanescu se distinge ca un monument de arhitectură de o importanță deosebită în peisajul cultural al Craiovei. Elementele adăugate de-a lungul celor aproape două secole de existență au dus la coexistența mai multor stiluri arhitectonice, încununate armonios în versiunea definitivă a casei, cea din 1903, ce aparține arhitectului Ion. D. Berindei.
Edificiul este dispus pe patru niveluri: subsol, parter, etat I și etaj II mansardat. Au supraviețuit secolelor și încântă și astăzi ornamentele exterioare de un rafinament artistic deosebit, arcadele, frizele și ancadramentele stilizate. Vizitatorii sunt impresionați și de interioarele elegante, cu oglinzi de cristal stil Ludovic XVI, pereți lambrisați, tavane pictate sau casetate, șeminee decorate și pictură interioară realizată de pictorul polonez Francisk Tribalsky (care mai decorase și Palatul Administrativ, Palatul Jean Mihail, biblioteca Liceului Carol I, casele familiilor Gogu Vorvoreanu, Emil Săvoiu, Pleșa, Peresutti, Delabarba, Economu, Victor N. Popp, Feraru, Carianopol, clădirile Scrisul Românesc, Ramuri și biserica catolică din Craiova și casele Ștefan Marincu și Drăgulescu din Calafat).
Fațada de vest, dinspre Calea Unirii, este una amplă, dominată de bovindoul semioval din fier forjat și vitralii policrome de la etajul I. Bovindoul este marginit de coloane gemene. De o parte și de alta a acestuia se află câte 3 ferestre cu fronton triunghiular în stil neoclasic francez. La parter se află 7 ferestre dreptunghiulare, ușor arcuite în partea superioară, ornamentate cu ghirlande de stuc, și intrarea monumentală în clădire. Intrarea se face printr-o poartă de stejar sculptat, ornamentată cu îngerași care sprijină inițialele B și R. Poarta este încadrată de un atlas și o cariatidă ce sprijină balconul de deasupra.
Fațada de est, dinspre grădină, prezintă două balcoane și ferestre dreptunghiulare la etaj și arcuite la parter, cu ancadramente cu motive vegetale în ghirlande de stuc.
Intrarea se face printr-un gang boltit cu arce în stil gotic, ce adăpostește ușa de acces în edificiu (dreapta) și ușa către camera intendentului (stânga).
Fosta cameră a intendentului este astăzi birou administrativ. Într-o perioadă, camera a avut acces direct din stradă, ulterior fiind refăcută conform planului inițial, după fotografii din perioada interbelică, astfel încât să aibă deschidere în gang. Din camera intendentului se putea urca pe o scară de serviciu la etajul I.
Pe lângă camera intendentului, la parterul Casei Romanescu se mai găseau Salonul oriental, Salonul francez secol XVII, Salonul francez secol XVIII, biroul lui Nicolae Romanescu, sufrageria familiei, holul de onoare prelungit cu un salon de zi, dependințe sanitare și menajere. De-a lungul timpului, acestea au suferit diferite modificări și au fost transformate în saloane moderne, ce se pretează mai bine destinației curente a clădirii.
Grandios este holul de onoare de la parter, ce se continuă cu un salon elegant. Pe pereți se află imagini ale soților Nicolae și Lucia Romanescu. Se remarcă oglinda stil Louis XVI, plafonul și soba în stil renascentist, de inspirație medievală germană, cu cahle decorate cu cariatide, grifoni, motive florale și cavaleri cu halebarde în medalioane. Cel mai reprezentativ element arhitectural al holului este scara de lemn ce urcă la etajul I, sub care s-a amenajat o garderobă.
Din hol se trece într-o suită de trei saloane, actualmente săli de protocol.
Salonul oriental și fostul Salon francez secol XVII au devenit în prezent Salonul grena de protocol.
Salonul fracez secol XVIII a devenit astăzi Salonul albastru, impunându-se printr-o cromatică aparte, un decor cu motive vegetale și un șemineu de faianță în stil Rococo. Plafonul original al acestui salon a fost și el pictat în același stil, vizitatorii putând admira scoici și motive vegetale.
Fostul birou al lui Nicolae Romanescu a fost transformat în Salonul verde. Șemineul verde și plafonul în stil maur, cu medalioane îmbrăcate în foiță de aur, sunt principalele elemente de atracție ale acestui salon impunător. Soba se sprijină pe labe de leu, iar cahlele prezintă personaje cu costume medievale germane.
Fosta sufragerie a Casei Romanescu, ce a devenit azi Salonul Grigore C. Moisil, avea un aer de club englez. În anii 1960-1970, peretele dinspre nord a fost placat cu oglinzi pentru a servi drept sala de balet. Soba prezintă cahle decorate cu personaje din perioada Renașterii italiene.
Etajul I găzduia, pe timpul lui Nicolae Romanescu, Salonul central, Salonul de recepție, biblioteca Luciei Romanescu, Salonașul mic, trei dormitoare, sala de studiu și 2 anexe sanitare.
Scara de onoare ce urcă de la parter la etajul I se termină cu o oglindă monumentală. Conform unor surse, aceasta s-ar fi fisurat în jurul anului 1925, când Nicolae Romanescu ar fi fost nevoit să-și folosească pistolul pentru a se proteja de un răufăcător care intrase în casă.
Holul de la etaj se continuă cu salonul central, în care atenția vizitatorilor este atrasă de vitraliul dreptunghiular ce permite accesul luminii naturale și de sobă, considerată cea mai valoroasă piesă din edificiu. Operă de secol XIX a ceramiștilor germani, adusă de la Viena în jurul anului 1880, soba prezintă elemente de decor de inspirație renascentistă. Se remarcă existența fotoliului încorporat (loc de odihnă) și a cahlelor ce prezintă personaje militare în costume germane (stegari, halebardieri, tunari, arhibuzieri). În prezent, această încăpere este un salon de trecere.
Salonul de recepții Nicolae Romanescu este cea mai amplă încăpere de la etajul I. Se remarcă bovindoul (bow-window) închis cu vitralii, ce conferă un aer aparte atât exteriorului, cât și interiorului. Pereții au fost pictați de Francisc Tribalsky, dar pictura originală nu s-a putut conserva.
Fosta bibliotecă a Luciei Romanescu este astăzi Salonul C. S. Nicolăescu-Plopșor. Mobilierul existent nu este original, Academia Română expunând aici diferite piese valoroase de mobilier și o oglindă de cristal Ludovic XIV. Soba albastru cobalt din Biblioteca Luciei Romanescu a fost construită între 1873-1875, fiind adusă mai târziu la Craiova.
Salonul de recepții se continuă spre nord cu un salon mai mic, ce a primit numele doamnei Hillary Clinton. În 1995, Prima Doamnă a SUA a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova. Deasupra celor două uși de pe peretele de est al salonului se găsesc panouri în basorelief cu motive mitologice (îngerași, un cap de leu, cornuri ale abundenței).
Salonul Alexandru Piru ar fi fost un dormitor și un cabinet de lucru în care se servea și micul dejun. Soba a fost adusă din camera intendentului. Tavanul se aseamănă unei grădini, prezentând peisaje inspirate din parcul Romanescu.
La etaj se mai găsesc saloanele Nicolae Iorga, A. I. Cuza și salonul de audiții Mihai Eminescu, fosta sală de studiu pe care o foloseau copiii familiei Romanescu pentru a-și face lecțiile.
Etajul II, mansardat, includea camere pentru personalul de serviciu al casei (birjari, cameriste, bucătari, spălătorese).
La subsol se găseau cinci încăperi dedicate păstrării proviziilor (cu destinație de cămară) și a lemnelor de foc, ce se urcau la parter cu ajutorul unui mic lift acționat mecanic cu scripeți. Azi, aici se găsește Salonul Rustic, decorat în stil național românesc (șemineu de cărămidă, mobilier în stil țărănesc, podea de lemn, obiecte de aramă și de lemn cioplit).
Un alt spațiu extrem de important al Casei Romanescu este grădina din curtea interioară, situată pe latura de est a clădirii. Ea a fost redecorată în 1892 de peisagistul Knaechtel, care lucra pentru regele Carol I, și micșorată în 1903 pentru a face loc extinderii casei gândită de Berindei. Planurile aleilor și peluzelor de la 1903 au fost realizate de Edouard Redont, cel care a desenat și planul parcului Romanescu. Nefiind disponibile documente și imagini care să-i ateste aspectul original, grădina actuală este o creație modernă de an 2000.
Surse:
Elvira- Ecaterina Ivănescu, Casa Romanescu. Editura Universitaria, Craiova, 2003
Universitatea din Craiova. Monografie (1947-2007), Editura Universitaria, Editura Beladi, Craiova, 2007, Monografie coordonată de Vladimirescu Ion și Otovescu Dumitru
Romanescu, Nicolae. Aman.ro
Prezentare Casa Universitarilor. Ucv.ro